Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

                            http://www.

Apocalipsa lui Ioan (în greacă Ἀποκάλυψις Ἰωάννου, în trad. "Re-velația, dez-văluirea lui Ioan") este ultima carte în canonul Noului Testament și singura carte biblică aparținând în întregime literaturii apocaliptice (cu excepția 2 Ezdra, canonică pentru Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Etiopiană). Cf. Apocalipsa 1:9, autorul este de obicei denumit Ioan Teologul (uneori în mod controversat identificat cu Apostolul Ioan și/sau Ioan Prezbiterul), iar locul scrierii luat ca fiind Insula Patmos din Marea Egee. Contextul scrierii pare a fi persecutarea creștinilor, drept pentru care data scrierii este plasată fie circa 95 e.n., în timpul domniei lui Domițian, fie circa 64-69 e.n., în timpul sau imediat după domnia lui Nero.Mesajul cărții privește triumful escatologic al lui Isus Cristos asupra dușmanilor săi și ai Bisericii.

Se ascute conflictul dintre creştinism şi puterea imperiului roman. Nucleul acestui conflict îl constituie apariţia fenomenului cunoscut sub numele de „apoteoza imperială“. Conducătorii unui imperiu vast, cosmopolit şi cu o mare diversitate religioasă îşi dau seama din ce în ce mai mult că unitatea lui poate fi menţinută şi consolidată numai dacă şeful statului îşi va asuma şi atribute divine. Începutul, prudent, se făcuse după moartea lui Iuliu Cezar, căruia i se acordase titlul de divus (divin, dumnezeiesc). Octavian August face pasul decisiv; el se proclamă zeu şi porunceşte ca în toate oraşele imperiului să i se ridice statui, alături de acelea ale noii zeiţe Roma. Cetăţenii imperiului au libertatea de a-şi cinsti zeii proprii, dar şi obligaţia de a aduce rugăciuni şi jertfe la picioarele statuii imperiale, întru cinstirea „zeului“ unificator. Paranoia câtorva din urmaşii lui Octavian August va împinge acest fenomen până la forme şi dimensiuni demenţiale. De aici începe conflictul. Creştinii cred şi mărturisesc că numai un singur om este, în acelaşi timp, şi Dumnezeu: Iisus Hristos. În consecinţă, ei refuză să-i recunoască cezarului titlul de divus (divin) şi de Kyrios (Domn), refuzând să-i aducă jertfe sau orice alt fel de închinare. Atitudinea lor e interpretată ca un refuz de a-i recunoaşte şefului statului - şi statului însuşi - autoritatea legitimă, şi astfel un proces de conştiinţă pur religioasă se transformă într-un proces politic de o mare încrâncenare şi cruzime, care se anunţă - şi va fi - de lungă durată. Creştinii sunt suspectaţi, pândiţi, persecutaţi, hăituiţi, vânaţi ca fiarele, târâţi în tribunale, supuşi la îngrozitoare interogatorii şi torturi, condamnaţi la moarte, executaţi în temniţe şi-n arene publice. Unii rezistă şi devin martiri, alţii ajung la capătul puterilor şi apostaziază, alţii pactizează cu stăpânirea şi adoptă forme acoperite. Oricum, pericolul e puternic şi ameninţător. Unul din cei mai sângeroşi persecutori ai creştinilor este Domiţian. Îi cade victimă şi Sfântul Ioan Evanghelistul, foarte bătrân, retras în Efes. În anii 94-95 el este exilat în insula Patmos. Aici, în stări de extaz, primeşte el de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos, descoperirea (apocalipsa) unor taine pe care le va consemna în ceea ce va deveni Apocalipsa lui Ioan.

bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=4&cap=13